Timpul este mister
Toți suntem atrași de mister, de acel sentiment de necunoscut atât de îmbietor, încât ne învăluie simțurile în curiozitate și mintea în delir.
Când pe vârful buzelor tale, în spatele ochilor și în palma ta a ajuns misterul, parcă imediat te transpui în fața unor văluri transparente și exotice și aștepți să descoperi care este întruchiparea enigmei.
Însă, uneori, misterul, în spatele aburilor înmiresmați, aduce cu sine și iluzii.
Deși mulți dintre noi văd misterul ca pe ceva destul de rar, puțini sunt aceia care realizează că însuși timpul este un mister.
Dar, totuși, cum ar putea fi ceva rar când este mereu? Când este în fiecare oră, minut și
secundă? Când este peste tot, dintotdeauna și întotdeauna? Tocmai aceasta este curiozitatea. De unde vine timpul, cât durează și unde se oprește? Am putea să privim lucrurile în mod subiectiv, raportându-ne la propria persoană și să afirmăm că timpul începe și se termină cu noi, ori putem spune că timpul nu are limite.
Nu este interesant, și poate chiar ironic, cum încercăm să determinăm temporalitatea timpului însuși? Este ca și cum am încerca să definim ceva ce se autodefinește.
Într-o încercare narativă de a umaniza timpul, am putea spune că este un bărbat în costum și pantofi de lac ce te invită să dansezi cu el tango. Îți sărută ușor mână și te atrage înspre el, cuprinzându-te gentil, dar totuși ferm de talie. Face un pas înainte, doi în lateral, te conduce în dans atât de bine încât nici nu îți dai seama că e coregrafia vieții tale. Te răsucește amețitor pe acordurile viorilor până ajunge în spatele tău, iar tu îi simți respirația caldă pe pielea cefei și te oprești. Iar pentru un moment, crezi că totul stă pe loc…chiar Timpul însuși s-a oprit. Dar doar pentru a reîncepe șirul pașilor rapizi și pasionali ce descriu o traiectorie tumultoasă, până când muzica se oprește și Timpul a dispărut la fel de misterios pe cât a apărut.
Dans cu Timpul
Iluzia…
Acum apare iluzia că timpul ne ține în brațe și că dansăm etern.
Că însuși prezentul nostru este etern. Că toți pașii pe care îi facem sunt minunați și că toți cei pe care îi vom face ne vor fi învățați de cineva. Însă ce se întâmplă când se termină coregrafia? Sau dacă o uităm?
Ar trebui să ne oprim toți înainte să intervină această iluzie și să ne dăm seama că a ne balansa înspre trecut nu este o soluție decât îmbibată în melancolie și determinată numai de elemente statice. Ar trebui să ne prindem cu unghiile, cu vârfurile degetelor, cu mintea și cu sufletul de prezent. Doar astfel putem avea speranța să ancorăm în viitor, fără să fim înnebuniți de cântecul sirenelor ce fredonează balada timpului pe o mare atât de învolburată cum e viața.
Timpul este mister, prezent și iluzie.
Dar cât durează timpul? Este un mister chiar și pentru el…