Zgomotul vieții
Ora 06:00, sună alarma, o oprești, mai speri la încă 5 minute de reverie dulce. Îți faci curaj să părăsești calda siguranță a așternuturilor înainte de a te avânta în vâltoarea periculoasă a apelor dușului tău. Doar nu vrei să întârzii la serviciu. Te grăbești să bei din cafeaua care deja s-a răcit în timpul în care te-ai chinuit să îți calci cămașa și să îți așezi hârtiile în servietă. Îți aștepți aproape împăcat abandonul în neant în timp ce semaforul se încăpățânează să rămână roșu.
Ajungi la locul de muncă și cu dezamăgire te gândesti la sarcinile ce trebuiau rezolvate de ieri și la cele pe care trebuie să le începi azi. Și atunci îți repeți că e bine că ai unde să lucrezi și ți-o spui de atâtea ori, încât ajungi să crezi că îți place ceea ce faci și că ești împăcat cu profesia pe care o practici.
Îți spui că totul până în acest moment este reflexia alegerilor tale…alegeri pe care le-ai făcut singur…pentru că ai fost și ești liber să alegi.
Iar apoi, vine un scurt moment în care, vorbind cu tine, realizezi…
De când ai inhalat prima gură de aer, ai fost liber. Și te-ai bucurat de libertate. Ai purtat-o în suflet ca pe un scut al copilăriei tale. Erai liber să alergi pe dealuri și să fluieri pe lângă păsările care erau cel puțin la fel de libere ca tine. Cu fiecare zâmbet inocent îți mai creștea o pană albă pe aripile libertății tale.
Aripi libere
Dar apoi ai crescut și responsabilitățile au apărut. Dintr-odată aripile tale au fost din ce în ce mai grele și nu mai puteai zbura liber.
Îți ascundeai aripile undeva sub haine, să nu le vadă nimeni, aproape rușinat că ți se face dor din când în când să te mai lași purtat de vânt.
Vrei atât de mult să semeni cu cei din jurul tău, că ai și uitat de ele. Acum aripile sunt negre și jumulite de cât de mult le-ai bandajat ca să le ascunzi. Iar, în final, renunți la ele și îți rămân ca amintire a libertății tale doar niște cicatrici. O să uiți și de ele în curând…ar fi prea dureros și frustrant să îți reamintești că ți-ai făcut asta singur. Doar vrei să supraviețuiești.
Zale și zale atârnă de mâinile tale și ca să treci mai ușor peste aceasta, îți spui că sunt doar niște brățări mai grele. Dar pe măsură ce anii trec, ele devin lanțuri. Lanțuri ce te țin strâns legat de un zid ce stă în spatele tău, exact în locul în care trebuia să fie al aripilor tale albe și semețe.
Așa că, om liber să alegi, ești tu, oare, liber?