Cădere liberă
Imaginează-ți un cerc perfect rotund, perfect desenat. Destinat să fie perfect.
Dar cât este de plin? Câte puncte din plan cuprinde? Cât de mult separă interiorul de planul exterior?
Ce îl face pe el să fie cerc și pe noi să fim oameni?
Să fie conținutul, materializarea, dimensiunile spațiale? Un cerc este pe cât de plin, pe cât îl consideră cel care îl realizează și este pe atât de cuprinzător pe cât trebuie să fie.
Pe om ce îl face să fie plin? Pe tine ce te face să te simți cuprinzător, cunoscător de ce este în interiorul tău?
Există în interiorul nostru falii de idei, emoții, gânduri. Bineînțeles că fiecare mișcare conduce la un lanț cauzal al determinărilor personale și exterioare, concluzionând cu un cutremur mai mare sau mai mic, iar sondarea fiecaror asemena crevase va conduce la aflarea existenței sau inexistenței unor falii active. Totuși ce face ca o falie să fie activă? Și ce este aceea o falie umană?
Pe măsură ce determinările noastre personale relevă identitați necunoscute din noi, se activează curiozitatea. Suntem datori să sondăm aceste epicentre de informație nouă raportată la propria persoană.
Astfel, o falie umană este un sentiment al curiozității reflectată în noua adâncime a ființei.
Cât de lungă să fie funia care te ține legat de suprafața cu care ești confortabil și cât de mare să fie rezervorul pe care să îl iei cu tine care să te asigure că respiri prezent? Sau ar fi mai potrivită o cădere liberă?
Momentul imediat scufundării în sine este acela al cufundării în substraturile tale. Aceste puncte active de gânduri și falduri de emoții sunt faliile tale, iar ele, la rândul lor, sunt flamande de cunoaștere și informație. Sunt însetate de simțiri și neștiute ale sufletului, de mișcări mimetice ale curatului neatins.
Infinit
Pornind mai departe, pe traiectoria labirintică a unui spațiu interzis altora, vom putea spune că înțelegerea acestei margini de falie interioară este, de fapt, cunoașterea infinitului nostru. Infinitul are o margine exterioară care este dovada lui însuși.
Este începutul definiției lui, dar este și sfârșitul imaginării lui grafice.
Ieșind la suprafață din noi, reprezentarea noastră fizică este doar o dovadă a absolutului nostru infinit. Este o dovadă a clocotirii infinitului din noi. E o transpunere a absolutului înțeles de cei care se avântă în fluxul continuu de idei, emoții și gânduri, de vijelii intense ale neastâmpărului interior. O rezistență în fața acestor curenți este inutilă întrucât ar însemna o rezistență în fața propriei condiții.
Nu ești plin, nu poți fi plin. Ești un cerc infinit pentru care nu există măsură de umplere, de determinare sau de comparație. Ești finit prin existența ta, dar infinit prin însemnătatea și gândurile tale. Ești zbatere, bucurie și energie. Toate privirile spre tine te fac infinit în putere și înțelegere și modifică structura lumii.
Și acum? Vrei să fii în cădere liberă înspre tine?