Ce înseamnă să te pierzi?
Ce înseamnă să (te) pierzi?
Înseamnă să îți lipsească ceva sau cineva?
Să nu știi unde îți este locul?
Sau poate că înseamnă să simți cum inima ta se îndoaie sub greutatea momentelor de tristețe, dezamăgire, panică și durere…si apoi urmează un moment…
ACEL moment în care simți cum tot ce cunoșteai și aveai dispare sub atingerea unui cuvânt. Fiecare parte din tine pornește în direcții diferite și , oricât de mult ai încerca, este în zadar. Spui că niciodată nu o să mai fii la fel.
A (te) pierde înseamnă că sunetul tristeții tale te cuprinde și îți învăluie orice strigăt al amintirii forței de sine pe care înainte o aveai. Zgomotul fricii pe care îl auzi nu este nimic altceva decât a ta inimă, goală și înfrigurată. Îți șoptește că îi este teama…teama de a nu mai găsi ceva la fel de bun cu care să înlocuiască ce a pierdut, teama ei de a fi doar un organ din tine și nu chiar suflul și esența ta .
Și atunci ce faci?
Te întinzi înspre o coarda să te balanseze înspre un TU din viitor care să nu mai fie rănit de adierea străină și pustie a prezentului și trecutului tău. Un TU care știe când să spună că a pierdut ceva.
Te poți pierde în versurile unui cântec, în adierea vântului sau în mirosul diminetii…in zborul unui pescăruș, în puterea valurilor și finețea nisipului…te poți pierde într-o noapte de iubire, într-o dorință sau într-o atingere. Atingerea realității că nimic nu este pierdut pentru eternitate.
Vei regăsi acea parte ce îți lipsește sub o nouă formă. Este conturul cearceafurilor de a doua zi, conturul unui “Te iubesc!” atât de mult așteptat, în vorbele nerostite, dar simțite, în pasiunea pe care o simți și care îți mistuie simțurile și ți le îneacă în siropul dulce al buzelor ce îți acoperă corpul și sufletul.
Însă atunci înțelegi.
A (te) pierde mai înseamnă ceva, nu doar un punct întunecat al existenței tale.
Semnifică și o nouă ramură a ființei tale, una mai puternică și mai plină de seva vieții decât celelalte. Înseamnă o șansă. O nouă șansă pentru TINE, pentru noul TU.
Nu ești altceva decât un păgân care caută altarul mântuirii. Este o mântuire de sine, o mântuire a momentelor de disperare, melancolie și de goliciune.
Transparența fericirii
Și apoi te regasesti în tot ce te atinge și își înfige colții însângerați de speranță în fostul TU.
Este eternitatea pe care o căutai. Nu este o viață eternă, este o transpunere a ființei tale în mai multe dimensiuni. Te transpui într-o zare a iubirii, într-una a regăsirii de sine și în alta a împlinirii.
Știi că tot ce te înconjoară este o parte din tine, acele părți care odată ce au plecat în direcții diferite nu au făcut altceva decât să te determine să te cauți pe tine și să înțelegi că TU nu ești doar într-un loc.
Nu ești în confortul ființei tale și nici în transparența fericirii. Ești în razele soarelui care îți sărută trupul, în pomii înfloriți primăvara. Te regăsești în privirea ființei iubite, în suflul ei cald care te învăluie, în dorința de a mai avea o noapte împreună.
Ești în tremurul inimii când auzi că te adoră, în exaltarea sufletului când îți spune că te iubește, în încordarea dinainte de eliberare, în râsetele de după și în unghiile înfipte pe spatele dragostei.
Ești în omul bun din trecut, în schimbările ce te-au transformat în ce ești astăzi și în proiecția ta din viitor.