Deși suntem cufundați în ea și ea în noi, nu știm încă modalitatea potrivită de a o defini. Este vorba
de existență.
În ciuda faptului că nu întâlnim o definiție care să ne determine punctual ce presupune existența, oamenii își pun întrebări existențiale.
Așa că, din moment ce noi nu știm ce este însăși subiectul generator de dileme, cum ne dăm seamă că întrebările pe care ni le punem în legătură cu acesta sunt corect structurate sau chiar posibile?
Tindem să caracterizăm stările noastre prin raportare la elemente diametral opuse. Spre exemplu la întrebarea “Ce faci?”, răspunsul des întâlnit este “Nimic!”.
Astfel, deși răspunsul predictibil ar fi trebuit să caracterizeze o acțiune (un concept ce presupune existența unei activități) printr-o negație (cel puțin în aparență), ceea ce este de remarcat este că răspunsul des întâlnit este “NU fac NIMIC.”
Posibil să existe acest răspuns doar din cauza unei precare înțelegeri gramaticale a modalității de folosire a negațiilor, însă prin această utilizare a lor rezultă, de fapt, existența. Existența de CEVA.
Este cunoscut faptul că două negații determină o afirmație, iar în exemplul anterior, aparent paradoxal, existența este determinată de inexistență.
Astfel, este aproape imposibil să nu se ivească întrebarea de natură filosofică “Ce este nimicul?”
Este de la sine înțeles că nu încerc să definesc nimicul, însă încerc să subliniez că prin acesta, există un tipar în cadrul social, fără a exista un croitor care să se folosească de acest tipar și să creeze o piesă.
Societatea noastră este definită de nimic și prin nimic.
“Nu mă deranjează nimic” => mă deranjează totul
“Nu am nimic de facut” => am totul de făcut
“Nu am nimic” => sunt în regulă
*deși nu a fost voința interlocutorului să se transmită acest mesaj*
Și atunci am putea înțelege că pentru unii nimicul înseamnă ceva, iar pentru alții nimicul este ceva ce nu există?
Însă, cum am putea fi de acord cu a două variantă când există expresiile: “Nimic nu e imposibil”; “Nimic nu e întâmplător”.
*în aceste exemple ‘nimic’ semnifică chiar totul=existența*
Paradoxuri din nimic
În situația în care omul este orientat intrinsec să se folosească de un substantiv ce, în aparență, semnifică întruchiparea inexistenței, negației și platitudinii absolute, consider că acest lucru transpune decodificarea personalității sale. Respectiva persoană nu alege să se manifeste într-un mod în care și-ar face prezentă însăși existența, nici măcar nu mimează o zbatere exterioară a emoțiilor sale, ci doar una interioară. Nu alege să își manifeste nemulțumirile, plictisul ori starea de angoasă, ci alege să se transpună la nivel social printr-o inexistență aparentă.
Însă, din moment ce a existat nevoia sa de a asocia negația în aceeași reacție cu nimicul, atunci nimicul nu reprezintă inexistență pentru acea persoană. Respectivul om este el însuși un paradox. Astfel, deși la nivel subconștient probabil nu vede nimicul ca pe o inexistență, transcrie la nivel exterior nimicul privit din perspectivă negativă.
Desigur că modul în care folosim în vorbire nimicul, influențează sensul acestuia.
Cred că, în final, contează percepția. Percepția este cea care ne diferențiază între noi. Îi desparte pe oamenii care sunt înconjurați de aceleași lucruri, dar care dau un alt înțeles existenței lor.
Cum ar fi să iei nimicul în mâini? Din moment ce nimicul este ceva ce ne înconjoară pe toți, atunci noi am fi existența din nimic? Oare ne acordăm prea multă importanță sau suntem chiar speciali? Or nimicul este și el o existență încă inexistentă?
Nu discutăm din punct de vedere fizic acest aspect, ci aleg să avem o abordare filosofică, motivaționala, ușor plastică a conceptului.
Nu este paradoxal cum omul, o ființă aparent neînsemnată la nivel universal, este stăpânul sensurilor? Și mai ales al sensului unui cuvânt care poate arată prin interpretarea sa contrară ce înseamnă totul?
Încep să cred că lumea este clădită pe idei paradoxale și se va sfârși prin idei paradoxale.